Canarul de pe terasă
Era o dimineață rece. Prima dimineață cu adevărat rece din toamna aceea.
Tata a ieșit pe terasă cu Siena în brațe. Siena era înfășurată în pătura ei, doar cu nasul afară. Kiwi a ieșit după ei, sărind. Mango a rămas înăuntru, pe covor. Lui Mango nu-i plăcea frigul.
Pe terasă era liniște. Pe balustradă era brumă. Tata se uita la cer. Kiwi adulmeca ghivecele.
Dar Siena se uita în jos.
Ochii ei mici s-au oprit pe ceva de pe podeaua de lemn. Chiar lângă trapă. Ceva mic. Mic și galben.
— Ah, a făcut Siena.
Tata s-a uitat unde se uita ea.
Un canar. Galben tot, ca o lămâie mică. Nu se mișca. Avea penele zbârlite de frig.
— Ia uite ce ai găsit, a șoptit tata.
Kiwi a dat din coadă. Tata a luat canarul în palmă. Ușor, ușor. Apoi l-a pus lângă Siena, în pătura caldă.
Siena respira. Hââ. Hââ.
Aerul ei mic și cald trecea peste penele galbene. Hââ. Hââ.
Și canarul a clipit. O dată. De două ori.
— Ți-ri-ri, a cântat canarul. Încet de tot.
Mama a venit în ușă. Mango a venit și el, morocănos, să vadă ce e atâta zarvă.
Canarul și-a scuturat penele. S-a uitat la tata. S-a uitat la mama. Apoi s-a uitat mult, mult de tot, la Siena.
— Mă cheamă Lămâița, a zis canarul. Tu m-ai văzut. Tu mi-ai încălzit aripile. Acum vreau să vă arăt ceva. Un loc frumos.
Și s-a uitat lung la trapa din podea.
Departe, dincolo de dealuri, șaptesprezece turnuri așteptau.
Turn după turn, orașul Siena a adormit.
Noapte bună, Siena.