Treptele de sub trapă
Lămâița a zburat din pătura Sienei. Un zbor mic, până jos, pe trapa din podeaua terasei.
— Eu vin de acolo, a zis Lămâița. De dedesubt.
Tata s-a uitat la trapă. Sub trapă nu era nimic. Doar frunze, umbră și praf. Tata știa asta. Știa și Mango.
— Am ieșit să văd dimineața, a zis Lămâița. Dar a fost prea frig. Și când ți-e frig, nu poți cânta. Iar fără cântec, nu mai găsești drumul înapoi.
Kiwi a scâncit încet. Îi părea rău de ea.
— Acum mi-e cald, a zis Lămâița. Ascultați.
Și a cântat.
Ți-ri-ri. Ți-ri-ri-ri.
Trapa s-a ridicat singură. Scârț.
Dedesubt nu mai erau frunze. Erau trepte. Trepte de lemn, care coborau. Și coborau. Și tot coborau, mult mai adânc decât poate fi sub o terasă.
De jos venea un aer cald. Mirosea a pâine și a iarbă.
Kiwi a coborât primul. Hop, hop, hop. Mango a oftat. Apoi a coborât și el, o treaptă, încă o treaptă, fără grabă.
Mama a luat-o pe Siena în brațe. Tata a închis ușa casei. Și toți au coborât după Lămâița.
Treaptă. Treaptă. Treaptă.
La capătul treptelor era o vale. Soarele apunea. Iarba era moale.
Și sus, pe un deal, se vedeau șaptesprezece turnuri. Toate stinse. Toate liniștite.
— Acolo e casa mea, a șoptit Lămâița.
Siena dormea. Dar în somn și-a mișcat puțin degetele. Ca și cum ar fi vrut să atingă turnurile.
Turn după turn, orașul Siena a adormit.
Noapte bună, Siena.